Cred că, pentru foarte mult timp, eu și arta mea nu ne-am înțeles. Nici eu pe ea, nici ea pe mine. Am avut perioade în care o ignoram total și încercam să-mi văd de viața mea, să-mi fac o viață fără ea. Mare greșeală.
Oricât de mult m-am străduit să o alung, mă întorceam mereu. Ca un cățel plouat cu coada între picioare, ca o adolescentă cu inima frântă care fuge la mama ei pentru o îmbrățișare. Am realizat că, pe măsură ce timpul trecea fără să pictez, fără să creez, mă simțeam tot mai rău. Eram ca o floare uitată pe un pervaz prafuit, pe care cineva a uitat să o mai ude.
Ajunsesem să plâng isteric în fiecare seară, la întoarcerea de la muncă. Mă întrebam obsesiv: «Ce am? Care e problema mea?». Îl întrebam pe Pierre, motanul meu. El se uita la mine cu ochii lui mari și verzi și tăcea. Poate știa răspunsul, dar nu putea să mi-l spună, și exact asta era problema.”